29 March, 2009

Impromptu pentru pisicopian II

(partea 1 se află aici)
PRIVITORUL(care s-a tot fâţâit, bătând din picior) : E secolul XXI. Imaginile mă asaltează continuu, din toate părţile. Scopul lor este de a mă manipula, de a mă convinge – ecou al poţiunilor medievale- că un deodorant este soluţia tuturor problemelor mele sentimentale, că există o Valhala a oamenilor cool şi trendy, iar pentru a ajunge acolo tot ce îmi trebuie e o pereche de tenişi cu sclipici. Şi, în timp ce feţele femeilor photoshopate la refuz îmi rânjesc ademenitor de pe toate gardurile, voi aveţi tupeul să mă invitaţi în muzee?
(furios):De ce? De ce să dăruiesc o oră unor bucaţi de stofă cu vopsea pe ele, maşinii de rahat a lui Delvoye, fotografiilor blurat pictate ale lui Richter şi scrisorilor personale ale Sophiei Calle? Ce legătură am eu cu toate acestea?
(mai calm) Desigur, ce doriţi voi de la mine este să-mi suspend viaţa pentru câteva minute şi să plonjez în lumea sesibilităţii voastre artistice, să vă ascult şi înţeleg explicaţiile, cum că faţa lui Marilyn repetată la infinit e defapt o alegorie a morţii, cum că pornografiile lui Jeff Koons pun în discuţie conceptele noastre de dragoste şi acceptabilitate şi moralitate şi pudoare, că plicticoasele filme uşor stângace ale lui Matthew Barney sunt explozii de fantezie creatoare şi simbolism profund. Problema este că, dacă mă opresc si mă conformez instrucţiunilor, dacă îmi folosesc bagajul informaţional şi raţionalitatea, ei bine, da, atunci ajung să vă înţeleg arta, să vă dau dreptate şi poate chiar să vă susţin. Dar procesul mă lasă sleit de forţe, cu un gol în stomac şi o uşoară durere de cap. Şi descopăr că v-am dăruit prea mult şi nu am primit nimic.
(mefistofelic) Şi atunci va trebui să intru iar în muzeu, dar de data aceasta vom juca după regulile mele. Dacă oricum în trecerea mea prin viaţa mi s-a dat o singură perspectivă, anume a mea, o singură istorie valabilă, anume a mea, atunci acestea trebuie să fie criteriile după care selectez ce voi păstra şi ce voi uita din imaginile pe care le întâlnesc. Şi nu încercaţi să mă convingeţi că Gerhart Richter merită atenţia mea pentru că e valoros. Valoarea, materială sau spirituală, e o creaţie socială bazată pe criterii arbitrare şi care nu funcţionează în plan personal-individual. Argumentele raţionale nu mă vor impresiona decât la nivel raţional. Demonstrează, dar nu modifică de loc criteriile după care îmi stabilesc plăcerea. Acestea se bazează pe amestecul aleator dintre dispoziţia mea de moment şi istoria personală. Şi atunci, rezultatul va fi o bază de imagini, a căror semnificaţie îmi va fi accesibilă numai mie. Avem de-a face cu imaginea folosită ca declanşator de senzaţii – cu toate riscurile care decurg de aici, pentru că dacă un kitschos căluţ de porţelan îmi aminteşte de crăciunul petrecut la bunica mea şi de dimensiunea magică pe care o conferea spaţiului percepţia mea din vremea respectivă, îl voi include.
(către ARTIST): Îţi dai seama că, dacă fac aşa, puţin îmi pasă de numele autorilor sau de traumele lor sau de plăcuţa aia în trei limbi…

26 March, 2009

Măştile nopţii

Varianta color - sort of - a benzii desenate publicate în primul număr al fanzinei...

25 March, 2009

Impromptu pentru pisicopian I


-piesă de teatru într-un act-
Scena 1
Undeva în secolul douazeci şi unu, prima jumătate. Trei personaje în scenă, ARTISTUL, NARATORUL şi PRIVITORUL. Decorul va recrea cât mai aproximativ posibil peştera lui Platon, eventual cu un neon deasupra care să spună PLATO’s CAVE, open all season.
ARTISTUL:Suntem artişti, suntem teribili. Şi avem o relaţie privilegiată cu imaginea. În muzee, noi nu suntem asemena muritorilor de rând. Noi privim un tablou şi ştim exact cum a fost făcut, putem trăi empatic procesul, putem să ne imaginăm gesturile şi momentul deciziilor. Dar muritorului de rând îi mai lipseşte ceva. Invidia. Scurtul şoc cvasi electric care spune, mai mult sau mai puţin tare, şi locul meu e aici, în spatele uşilor de sticlă, al vânzătoarei politicoase de bilete, lângă plăcuţa argintie cu numele meu şi justificarea genialităţii mele în trei limbi de circulaţie internaţională. Convingerea, adâncă, reprimată, că toţi Picasso aştia nu sunt chiar aşa de buni pecât se spune.
NARATORUL: Desigur, a aduce discursul în acest punct echivalează în contextul postmodernist cu deschiderea unei cutii de râme. Întâi pentru că intră in discuţie statutul muzeului – sigur, sunt artişti care susţin că arta trebuie să iasă în stradă, dar muzeul o va însoţi mai totdeuna (clădirile sunt irelevante, voi reveni asupra felului în care se cer privite exponatele). Şi apoi, pentru că există teama că muzeele zilelor noastre sunt un fel de McDonald-suri culturale – câte sedii are Guggenheim-ul şi unde anume? Dar dincolo de aceste argumente, rămâne ideea că, pentru a-şi întâlni publicul, imaginile de artă trebuie să iasă din sanctuarul atelierului şi să se confrunte cu privitorul. Avem aşadar două personaje, de o parte şi de alta a paravanului pe care îl reprezintă imaginea.
(dramatic) Dar ce este o imagine? Imago insemna mască mortuară, deci ce este o imagine? Şi dacă Renaşterea a înlocuit idolatria cu estetica (Regis Debray, Vie et mort de l’image), ce este imaginea? Şi dacă Galaxia Gutenberg apune şi dacă am intrat deja în Videosferă, ce este imaginea? Şi dacă paradigmele sunt răsturnabile, ce ne va aduce viitorul?
notă: un pisicopian arată aşa