01 October, 2008

Jurnalul unui om dezamăgit

Am terminat de citit Jurnalul unui om dezamăgit de W.N.P. Barbellion, pseudonimul literar al lui Bruce Frederick Cummings. Cartea are în spate o poveste neobişnuită, desfăşurată în Anglia începutului de secol XX. Un tânăr cu o sănătate fragilă, pasionat de ştiinţele naturii, este respins la examenul medicat pentru înrolare – suntem în vremea Primului război mondial. Află că suferă de scleroză în plăci. Jurnalul său, început în copilărie, devine un fel de fortăreaţă împotriva distrugeri iminente.
Ştiam toate aceste lucruri când am început lectura, nu ştiam însă la ce să mă aştept. Scrierile unui tânăr victorian bolnăvicios? Ale unui geniu trădat de destin? Care era secretul imensului succes de care s-a bucurat cartea? Citat în prefaţă de Mircea Vasilescu, Martin Edmond pomeneşte asemănarea cu un weblog. Dar e mai mult de atât.
Ştim cu toţii că omul şi umanitatea sunt două lucruri diferite. Aparenţa şi esenţa nu coincid. Dar peste toate acestea, prea multe filme, prea multe reclame, prea multă mass-media ne-au imprimat iluzia că fiinţa umană ca prototip este înzestrată cu constanţa şi logica dramatică a unui personaj de film. Că normalitatea înseamnă a trăi aşa, a simţi aşa, a reacţiona aşa. Anume simplist. Previzibil. Că umanul înseamnă alb, negru şi o mulţime de griuri între. Ori fiinţa individuală se simte alienată contemplând normele. Se simte colorată. Comunicare -cu sensul de comuniune- este atât de dificilă, deci fiecare om se simte o insulă. Poate succesul cărţii se datorează tocmai gradului mare de empatie ce se stabileşte între narator şi cititor. Revelaţiei că şi celălalt e un caleidoscop de senzaţii, de impresii, de sentimente oscilante.
Asta pentru că Barbellion e sincer, autocompătimitor şi autoironic, orgolios şi timid, nostalgic şi cinic, toate deodată. Tragedia îl doboară, ca apoi să lase brusc loc unor clipe de extaz. Nu se oboseşte să fie coerent în trăiri, pentru că nu scrie o piesă de teatru, ci se descrie cu precizie de osciloscop. Nu scrie din postura geniului care-ţi împărtăşeşete memoriile, “scrie pentru acum, ştiind că nu are sens să se adreseze posterităţii” (Martin Edmoind). Mai mult, în lumea simţurilor atrofiate, cartea este un imn pentru contemplare, pentru bucuria dezinteresată a contopirii cu natura prin observare ei, pentru trăirea intensă.
În final, probabil că cel mai mult mi-a plăcut senzaţia de victorie pe care o lasă cartea, o senzaţie ce derivă din întregul ei şi nu dintr-o răsucire epică. Nu o victorie reputată împotriva “a ceva” (fie acel ceva destinul, boala sau războiul), ci o victorie în sine, rezultată din simpul act de a fi trăit.

1 comment:

Anonymous said...

corect ales termenul de caleidoscop.
cartea merita cu adevarat citita.

este simultan trista, tonica, sarcastica etc. dar si vizuala si in acelasi timp tactila.

splendide descrierile (atat prin continutul bine calibrat cat si prin intensitatea transmisa).

despre alt fel de dazamagiri am scris, permitandu-mi acelasi titlu, cu ghilimelele de rigoare, pe http://ale4them.blogspot.com/