31 October, 2008

Pseudo-manuscrise -partea a III-a




Aceasta a fost prima carte pe care am realizat-o de la un capăt la altul. Am străbătut conştiincioasă tot procesul de legatorie (bookbinding), cu ochii pe un tutorial e pe internet. Iar apoi, timp de câteva luni, am purtat cărţulia cu mine peste tot, desenând în momentele de linişte sau plictis. Subiectul - textele sacre, aşa cum le reconstituie memoria, adică amestecând laolaltă mituri, povestiri biblice şi basme.

28 October, 2008

Pseudo-manuscrise - partea a II-a


Cartea - inspirată vag de un model corean - spune vizual povestea adnotată a Cinei de Taină.

16 October, 2008

Pseudo-manuscrise - partea I




Pentru mine, progresul tehnologic nu a făcut decât să sporească fascinaţia faţă de "obiect". Lumea virtuală, cu toate meritele ei nemaipomenite, se mulţumeşte să existe in potentia, ca un soi de fantomă utilă. Pe de altă parte, obiectul - şi mă refer aici mai ales la carte - conferă o dimensiunea concretă informaţiei şi presupune un ritual al atingerii. De aici, ideea pseudo-manuscriselor, inspirate din textele sacre ale umanităţii. Cartea a fost realizată manual - din hârtie de mătase şi calc.

15 October, 2008

Textele sacre




Există o perioadă în copilărie în care primeşti lumea cu ochii şi sufletul deschis, în care realitatea şi fantasticul se întrepătrund şi posibilitatea unei graniţe este de neconceput. A fost momentul în care am descoperit eu Biblia, şi am acceptat-o ca pe o uriaşă carte de poveşti. Nici întâlnirea cu ordinea birocratică a religiei, nici rebeliunea adolescentină împotriva normelor şi nici cinismul filosofic al maturităţii nu au reuşit să şteargă prima impresie. Aşa cum s-au imprimat în memoria mea, textele sacre sunt surprinzătoare, stranii şi misterioase, pentru că refuză popasul în finaluri cu adevărat fericite, pentru că se răsucesc neaşteptat în felurite înţelesuri. Dar mai ales pentru că îşi păstrează, în ciuda secolelor petrecute sub tortura interpretărilor absolutiste, un sens profund - care poate fi doar intuit şi niciodată pe deplin capturat în cuvinte. Sau în imagini.

01 October, 2008

Jurnalul unui om dezamăgit

Am terminat de citit Jurnalul unui om dezamăgit de W.N.P. Barbellion, pseudonimul literar al lui Bruce Frederick Cummings. Cartea are în spate o poveste neobişnuită, desfăşurată în Anglia începutului de secol XX. Un tânăr cu o sănătate fragilă, pasionat de ştiinţele naturii, este respins la examenul medicat pentru înrolare – suntem în vremea Primului război mondial. Află că suferă de scleroză în plăci. Jurnalul său, început în copilărie, devine un fel de fortăreaţă împotriva distrugeri iminente.
Ştiam toate aceste lucruri când am început lectura, nu ştiam însă la ce să mă aştept. Scrierile unui tânăr victorian bolnăvicios? Ale unui geniu trădat de destin? Care era secretul imensului succes de care s-a bucurat cartea? Citat în prefaţă de Mircea Vasilescu, Martin Edmond pomeneşte asemănarea cu un weblog. Dar e mai mult de atât.
Ştim cu toţii că omul şi umanitatea sunt două lucruri diferite. Aparenţa şi esenţa nu coincid. Dar peste toate acestea, prea multe filme, prea multe reclame, prea multă mass-media ne-au imprimat iluzia că fiinţa umană ca prototip este înzestrată cu constanţa şi logica dramatică a unui personaj de film. Că normalitatea înseamnă a trăi aşa, a simţi aşa, a reacţiona aşa. Anume simplist. Previzibil. Că umanul înseamnă alb, negru şi o mulţime de griuri între. Ori fiinţa individuală se simte alienată contemplând normele. Se simte colorată. Comunicare -cu sensul de comuniune- este atât de dificilă, deci fiecare om se simte o insulă. Poate succesul cărţii se datorează tocmai gradului mare de empatie ce se stabileşte între narator şi cititor. Revelaţiei că şi celălalt e un caleidoscop de senzaţii, de impresii, de sentimente oscilante.
Asta pentru că Barbellion e sincer, autocompătimitor şi autoironic, orgolios şi timid, nostalgic şi cinic, toate deodată. Tragedia îl doboară, ca apoi să lase brusc loc unor clipe de extaz. Nu se oboseşte să fie coerent în trăiri, pentru că nu scrie o piesă de teatru, ci se descrie cu precizie de osciloscop. Nu scrie din postura geniului care-ţi împărtăşeşete memoriile, “scrie pentru acum, ştiind că nu are sens să se adreseze posterităţii” (Martin Edmoind). Mai mult, în lumea simţurilor atrofiate, cartea este un imn pentru contemplare, pentru bucuria dezinteresată a contopirii cu natura prin observare ei, pentru trăirea intensă.
În final, probabil că cel mai mult mi-a plăcut senzaţia de victorie pe care o lasă cartea, o senzaţie ce derivă din întregul ei şi nu dintr-o răsucire epică. Nu o victorie reputată împotriva “a ceva” (fie acel ceva destinul, boala sau războiul), ci o victorie în sine, rezultată din simpul act de a fi trăit.

Elefănţelul curios - cartea